1. Politică, democraţie şi guvernanţa democratică a şcolilor

Scopul ECD/EDO, al educaţiei pentru cetăţenie democratică şi al educaţiei pentru drepturile omului, este de a le da posibilitatea şi de a-i încuraja pe tinerii cetăţeni să participe la viaţa comunităţilor lor. Scopul cetăţeniei democratice se referă la un concept al democraţiei şi politicii. Guvernanţa democratică a şcolii joacă un rol cheie în ECD/EDO oferind elevilor oportunitatea de a învăţa cum să participe la viaţa comunităţii. Acest capitol pune astfel accent pe aceste trei concepte având în vedere că sunt esenţiale pentru ECD/EDO aşa cum este concepută în acest manual.

1.1.1   Politica – joc de putere şi de soluţionare a problemelor

Cititorii de ziare sau cei care urmăresc ştirile TV vor descoperi că multe rapoarte media referitoare la politică se încadrează în una din următoarele două categorii:

• Politicienii îşi atacă opnenţii. Făcând acest lucru, aceştia pot pune la îndoială integritatea rivalilor lor sau abilitatea lor de a ocupa anumite funcţii sau de a rezolva anumite probleme. Această percepţie a politicii – ca „afacere murdară” – îi face pe unii oameni să se îndepărteze dezgustaţi.
• Politicienii discută despre soluţii pentru rezolvarea unor probleme dificile care le afectează ţara sau ţările.

Aceste două categorii de evenimente politice corespund definiţiei clasice a politicii dată de Max Weber:

• Politica este o căutare şi o luptă pentru putere. Fără putere, niciun jucător politic nu poate realiza ceva. În sistemele democratice, jucătorii politici sunt în competiţie unii cu alţii pentru a obţine aprobarea şi sprijinul public în vederea câştigării majorităţii. Prin urmare, o parte a jocului este aceea de a ataca oponenţii, de exemplu într-o campanie de alegeri, pentru a atrage votanţi şi noi membri de partid.
• Politica înseamnă o lentă „perforare a unui lemn dur, făcută cu pasiune şi cu o bună judecată”.⁴ Metafora simbolizează încercarea de a rezolva probleme politice. Aceste probleme trebuie rezolvate deoarece sunt urgente şi afectează societatea ca întreg, fiind astfel complexe şi dificile. Politica reprezintă ceva extrem de practic şi relevant, iar discuţiile trebuie să aibă ca rezultat, decizii.

Politica, în cadrul democratic, are astfel nevoie de actori politici care să joace diferite roluri care sunt dificil de adus împreună. Lupta pentru putere presupune o persoană carismatică, cu abilităţi oratorice şi care să aibă capacitatea de a explica aspecte complexe în cuvinte simple. Provocarea de a rezolva problemele importante ale zilei şi ale viitorului nostru se adresează unei persoane cu experienţă ştiinţifică, responsabilitate şi integritate.

1.1.2 Politica în democraţie – o sarcină solicitantă

Bineînţeles că, în primul rând, ne gândim la conducătorii politici care trebuie să respecte aceste roluri standard care tind să se excludă unul pe celălalt. Există exemple remarcabile de conducători care se află la extreme – populistul şi profesorul. Unul tinde să transforme politica într-o scenă de spectacol, celălalt într-o sală de curs. Primul poate câştiga alegerile, dar va face puţine lucruri pentru a sprijini societatea. Al doilea poate avea unele idei bune, dar puţini vor fi cei care îl vor înţelege.

Cu toate acestea, nu doar conducătorii politici şi factorii de decizie se confruntă cu această dilemă, ci şi fiecare cetăţean care doreşte să ia parte la viaţa politică. Într-un cadru public, timpul de vorbire este de obicei limitat şi doar vorbitorii al căror punct de vedere este clar şi uşor de înţeles vor avea un impact. Profesorii vor descoperi că există paralele surprinzătoare între comunicarea în public şi comunicarea din şcoală – lipsa resurselor de timp, necesitatea de a fi clar şi simplu, dar şi capabil de a face faţă complexităţii.

Exercitarea drepturilor omului – precum libertatea de gândire şi de exprimare, participarea la alegeri – reprezintă o sarcină dificilă pentru toţi cetăţenii, nu doar pentru conducătorii politici. În cadrul ECD/EDO, tinerii primesc pregătire cu privire la diferite dimensiuni ale competenţelor şi încurajarea de care au nevoie pentru a participa la dezbaterile publice şi la luarea de decizii. Ca membri ai comunităţii şcolii, elevii învaţă cum să ia parte la o societate guvernată de principii ale democraţiei şi ale drepturilor omului.

1.1.3 Model ciclului politic: politica ca proces de rezolvare a problemelor într-o comunitate

Modelul ciclului politic este un instrument folosit pentru a descrie şi a înţelege procesele politice de luare a deciziei; astfel, se axează în primul rând pe un singur aspect din definiţia politicii dată de Max Weber „o lentă perforare a unui lemn dur”.

Politica este concepută ca un proces de definire a problemelor politice în cadrul unui proces controversat de stabilire a agendei de lucru şi, atât în stabilirea unei probleme politice cât şi în excluderea altor interese din agendă, este implicat un element considerabil de putere. Modelul oferă o descriere ideală a următoarelor etape ale procesului de luare a deciziei: dezbatere, luarea deciziei şi implementarea soluţiilor. Opinia şi reacţiile publice ale acelor persoane şi grupuri ale căror interese sunt afectate arată dacă soluţiile vor corespunde scopului lor şi dacă vor fi acceptate. E posibil ca minorităţile sau grupurile prea slabe pentru a-şi promova interesele care au fost respinse, să îşi exprime protestul sau critica. Dacă încercarea de a rezolva o problemă a fost una reuşită (sau a fost considerată ca fiind de succes), ciclul politic ia sfârşit (încheierea politicii); în caz de nereuşită, ciclul începe de la capăt. În unele cazuri, o soluţie la o problemă creează noi probleme care acum trebuie tratate într-un nou ciclu al politicii.

Modelul ciclului politic pune accent pe aspectele importante ale procesului politic de luare a deciziei în sistemele democratice şi, de asemenea, în guvernanţa democratică a şcolilor:

• Există un concept euristic al problemelor politice şi al binelui comun; nimeni nu se află în poziţia de a stabili dinainte ce înseamnă binele comun. Partidele, grupurile şi indivizii care iau parte la proces trebuie să afle şi, de obicei, sunt de acord să facă compromisuri.
• Stabilirea agendei de lucru are loc într-un mediu concurenţial; în societăţile pluraliste, argumentele politice sunt adesea legate de interese.
• Participarea este imperfectă în realitatea socială, anumiţi indivizi şi grupuri având în mod sistematic acces din ce in ce mai puţin la putere şi la procesele de luare a deciziilor, fiind astfel un model care are nevoie de atenţie în creşterea accesului celor mai puţin puternici.
• Procesul politic de luare a deciziilor este un proces de învăţare colectivă din care lipsesc jucătorii omniscienţi (precum conducători sau partide cu ideologii de salvare). Aceasta implică un concept al binelui comun de tip constructivist: binele comun este ceea ce majoritatea crede că este la un moment dat.
• Există o influenţă puternică a opiniei publice şi a mediilor – oportunitatea cetăţenilor şi a grupurilor de interes de a interveni şi de a participa.

Ciclul politic este un model – o schemă care funcţionează ca o hartă în geografie. Oferă multe informaţii şi oferă acces la o logică a înţelegerii. De aceea modelele sunt adesea utilizate atât în educaţie cât şi în ştiinţă, deoarece fără modele înţelegem foarte puţin despre lumea noastră complexă.

Noi nu confundăm niciodată o hartă cu peisajul pe care îl reprezintă – o hartă oferă multe informaţii, dar doar pentru că omite multe. O hartă completă ar fi prea complicată pentru a fi înţeleasă. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul modelelor precum ciclul politic. Acest model nu trebuie confundat cu realitatea. Se axează pe procesul politic de luare a deciziei – „o lentă perforare a unui lemn dur” – dar acordă mai puţină atenţie celei de-a doua dimensiuni a politicii din definiţia lui Max Weber, căutarea şi lupta pentru putere şi influenţă.

În sistemele democratice, cele două dimensiuni ale politicii sunt legate: factorii de decizie se luptă cu probleme dificile şi se luptă între ei ca oponenţi politici. În modelul ciclului politic, etapa stabilirii agendei arată cum merg împreună aceste două dimensiuni. Stabilirea unei înţelegeri a problemei politice din agendă e o chestiune de putere şi influenţă.

Iată un exemplu. Un grup consideră că „Impozitele sunt prea mari, deoarece îi descurajează pe investitori”, în timp ce al doilea grup susţine că „Impozitele sunt prea mici, deoarece educaţia şi securitatea socială sunt subfinanţate”. Există interese şi viziuni politice de bază în spatele fiecărei definiţii a problemei impozitării, iar soluţiile implicate indică direcţii opuse: reducerea impozitelor pentru grupurile cu venituri mai mari – sau creşterea acestora. Prima definiţie a problemei este neoliberală, a doua este social democrată.

Cetăţenii ar trebui să fie conştienţi de amândouă. Modelul ciclului politic este un instrument care ajută cetăţenii să identifice şi să evalueze eforturile factorilor de decizie de a rezolva problemele cu care se confruntă societatea.

4. Weber M. (1997), Politik als Beruf (Politica ca o vocaţie), Reclam, Stuttgart, p. 82 (traducere de Peter Krapf).

1.2.1 Principii de bază

În celebrul citat al lui Abraham Lincoln (1863), democraţia înseamnă „guvernarea oamenilor, de către oameni, pentru oameni”; cele trei definiţii pot fi înţelese după cum urmează:

• „guvernarea oamenilor”: puterea provine de la oameni – oamenii reprezintă puterea suverană care exercită puterea sau acordă mandat pentru exercitarea puterii şi oricine face parte din autoritate poate fi considerat răspunzător de către oameni;
• „de către oameni”: puterea este exercitată fie prin reprezentanţi aleşi fie prin conducere directă de către cetăţeni;
• „pentru oameni”: puterea este exercitată pentru a servi intereselor oamenilor, adică binele comun.

Aceste definiţii pot fi înţelese şi legate în diferite moduri. În spiritul lui Rousseau, gânditorii politici insistă asupra conducerii directe de către cetăţeni (ca identitate a celor guvernaţi şi a guvernului). Oamenii decid totul şi nu sunt obligaţi de nici un fel de lege. În spiritul lui Locke, gânditorii politici pun accentul pe competiţia dintre diferitele interese dintr-o societate pluralistă; într-un cadru constituţional, ei trebuie să fie de acord cu o decizie care serveşte binelui comun.

Indiferent cât de lungă este tradiţia democratică într-o ţară şi cât de mult s-a dezvoltat, nu poate fi luată drept bună. În fiecare ţară, democraţia şi înţelegerea de bază a drepturilor omului trebuie dezvoltate în permanenţă pentru a face faţă provocărilor cu care se confruntă fiecare generaţie. Fiecare generaţie trebuie să fie educată cu privire la democraţie şi la drepturile omului.

1.2.2 Democraţia ca sistem politic

Principalele elemente ale democraţiilor constituţionale moderne includ:

• o constituţie, de obicei în formă scrisă, care stabileşte cadrul instituţional pentru democraţie, protejată în unele ţări de o curte de justiţie independentă; drepturile omului, de obicei nu toate, sunt protejate ca drepturi civile;
• drepturile omului sunt menţionate în constituţie şi apoi tratate ca drepturi civile fiind garantate constituţional. Guvernele care au semnat convenţii privind drepturile omului sunt obligate să susţină drepturile pe care le-au ratificat, indiferent dacă acestea sunt menţionate sau nu în constituţie;
• statutul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii: toţi cetăţenii sunt protejaţi în mod egal de lege pe baza principiului nediscriminării şi trebuie să îşi îndeplinească îndatoririle conform legii;
• votul universal: acesta oferă cetăţenilor adulţi, bărbaţi şi femei, dreptul de a vota pentru partide şi/sau candidaţi în alegerile parlamentare. În plus, unele sisteme includ un referendum sau plebiscit, adică, dreptul cetăţenilor de a lua decizii cu privire la o anumită problemă, prin vot direct;
• cetăţenii se bucură de drepturile omului care le oferă acces la o varietate de moduri de a participa. Acestea includ libertatea mass-media de cenzură şi de control al statului, libertatea de gândire, de exprimare şi de întrunire paşnică, dreptul minorităţilor şi al opoziţiei politice de a acţiona liber;
• pluralismul şi competiţia intereselor şi obiectivelor politice: cetăţenii individuali şi grupurile pot forma sau se pot alătura partidelor sau grupurilor de interese (lobby-uri), organizaţiilor non-guvernamentale etc. pentru a-şi promova interesele sau obiectivele politice. Există competiţie în promovarea intereselor şi o distribuire inegală a puterii şi a oportunităţilor în realizarea lor;
• parlamentul: corpul de reprezentanţi aleşi are puterea legislativă, adică poate aproba legi care sunt obligatorii. Autoritatea parlamentului depinde de voinţa majorităţii votanţilor. Dacă majoritatea dintr-un sistem parlamentar se schimbă de la o alegere la alta, un nou guvern va veni la putere. În sistemele prezidenţiale, preşedintele este ales separat prin vot direct;
• regula majorităţii: majoritatea decide, minoritatea trebuie să accepte decizia. Constituţiile definesc limite pentru regula majorităţii care protejează drepturile şi interesele minorităţilor. Cvorumul pentru majoritate poate varia în funcţie de problemă – de exemplu, două treimi, în cazul modificărilor constituţiei;
• echilibru instituţional: democraţiile combină două principii: autoritatea de a exercita forţa aparţine statului, ceea ce înseamnă o „dezarmare a cetăţenilor”.⁵ Cu toate acestea, pentru a preveni ca puterea forţei să se transforme în conducere autocratică sau dictatorială, toate sistemele democratice includ un echilibru instituţional. Modelul clasic împarte puterile statului în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească (dimensiunea orizontală); multe sisteme îşi iau precauţii suplimentare: un sistem bicameral pentru puterea legislativă şi o autonomie federală sau cantonală însemnând o dimensiune verticală suplimentară a asigurării echilibrului (precum în Elveţia, SUA sau Germania);
• autoritate temporară: un alt mod de a controla puterea este acordarea autorităţii doar pe o perioadă determinată de timp. Fiecare alegere are acest efect şi, în unele cazuri, perioada totală de ocupare a funcţiei poate fi limitată, aşa cum este cazul preşedintelui Statelor Unite care trebuie să părăsească funcţia după două mandate de câte patru ani. În Roma Antică, consulii erau numiţi împreună şi părăseau funcţia după un an.

1.2.3 O interpretare greşită a drepturilor omului şi a democraţiei

Democraţia se bazează pe standardele şi principiile drepturilor omului. Drepturile omului sunt uneori înţelese greşit ca un sistem în care individul se bucură de libertate deplină. Cu toate acestea, situaţia nu este aceasta.

Drepturile omului recunosc drepturile şi libertăţile individuale care sunt inerente omului. Cu toate acestea, aceste drepturi nu sunt absolute. Drepturile celorlalţi trebuie de asemenea să fie respectate şi, uneori, vor exista conflicte între drepturi. Procesele democratice ajută la stabilirea proceselor care facilitează libertatea oamenilor, dar stabileşte şi limitele necesare. În cadrul unei ore de ECD/EDO, de exemplu, are loc o discuţie. Pentru a oferi tuturor elevilor oportunitatea de a-şi exprima opinia, timpul de vorbire este raţionalizat, poate chiar în mod strict. Din acelaşi motiv, timpul de vorbire este limitat în dezbaterile parlamentare sau în discuţiile televizate.

Multe reguli din codul rutier ne limitează libertatea de mişcare: limite de viteză în oraş, obligaţia de a opri la culoarea roşie a semaforului etc. În mod clar aceste reguli sunt stabilite pentru a proteja viaţa şi sănătatea oamenilor.

Democraţia oferă poporului şi indivizilor mai multă libertate decât orice alt sistem de guvernare – cu condiţia să fie stabilită o ordine, adică un cadru instituţional şi să fie implementată ca atare. Pentru a funcţiona bine, democraţia se bazează pe un stat puternic care exercită principiul statului de drept şi realizează un grad acceptat de dreptate distributivă. Un stat slab sau un stat de drept slab înseamnă că un guvern nu este capabil să respecte cadrul constituţional şi legile.

1.2.4 Puncte tari şi puncte slabe

În linii mari, diferitele tipuri de democraţie au în comun puncte tari şi puncte slabe, incluzând următoarele.

a. Puncte tari ale democraţiilor

• Democraţia oferă un cadru şi mijloace pentru rezolvarea civilizată şi non-violentă a conflictelor; dinamica conflictului şi pluralismul sprijină soluţionarea problemelor.
• Democraţiile sunt „pacifişti puternici” – atât în societăţile lor cât şi în politica internaţională.
• Democraţia este unicul sistem care permite un schimb al conducerii politice fără schimbarea sistemului de guvernare.
• Democraţiile sunt comunităţi de învăţare care pot îndrepta erorile umane. Binele comun este definit prin negociere şi nu este impus de o autoritate autocrată.
• Drepturile omului consolidează democraţiile prin oferirea unui cadru normativ pentru procesele politice care se bazează pe demnitatea umană. Prin ratificarea tratatelor privind drepturile omului, un guvern le poate oferi cetăţenilor săi „promisiuni” care să menţină libertăţile personale şi alte drepturi.

b. Probleme şi puncte slabe

• Partidele şi politicienii au tendinţa să sacrifice obiectivele pe termen lung pentru succesul în alegeri. Democraţia creează tentaţii pentru elaborarea de politici pe termen scurt, de exemplu, în detrimentul mediului sau al generaţiilor viitoare („soluţii de compromis”).
• Pentru un popor, guvernul este guvern în limitele unui stat naţional. Interdependenţa globală crescândă, precum cea din dezvoltarea economică şi de mediu, limitează aria de influenţă a factorilor de decizie democratici dintr-un stat naţional.

1.2.5 Concluzii

Democraţiile depind de cetăţenii lor în măsura în care punctele tari ale democraţiilor sunt dezvăluite, iar punctele slabe sunt controlate. Democraţiile sunt sisteme complicate depinzând de implicarea activă şi sprijinul cetăţenilor – o atitudine de loialitate informată şi critică; aşa cum a afirmat Winston Churchill (1947), „Democraţia este cea mai rea formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când”.

Atât în cadrul statelor democratice consacrate cât şi în cadrul statelor democratice aflate la început, ECD/EDO contribuie în mod decisiv la cultura politică conform căreia sistemele democratice trebuie bine înrădăcinate pentru a prospera şi pentru a supravieţui.

5. Există un exemplu notabil în care principiul dezarmării cetăţenilor este modificat, şi anume în SUA.

1.3.1 Şcoala – o micro democraţie?

Educaţia pentru cetăţenie democratică şi educaţia pentru drepturile omului (ECD/EDO) se bazează pe principiile de bază ale procesului de predare prin, despre şi pentru democraţie şi drepturile omului în şcoală. Şcoala este concepută ca o micro-comunitate, o „societate embrionară”⁶ caracterizată de regulamente şi proceduri formale, procese de luare a deciziilor şi de sistemul relaţiilor care influenţează calitatea vieţii zilnice.

Poate astfel şcoala să fie concepută ca o democraţie în miniatură? O privire asupra listei arată că şcolile nu sunt mici state în care au loc alegeri, profesorii nu adoptă legi aşa cum fac guvernele, directorii şcolilor nu se aseamănă cu preşedinţii etc. Prin urmare, întrebarea poate fi respinsă ca fiind retorică. Deci, ce pot face şcolile pentru ECD/EDO?

1.3.2 Guvernanţa democratică a şcolilor: patru domenii cheie, trei criterii ale progresului

Elisabeth Bäckman şi Bernard Trafford, directori de şcoală în Suedia şi UK şi autori ai manualului Consiliului Europei „Guvernanţa democratică a şcolilor”⁷, au analizat această întrebare în detaliu. Şcolile, susţin aceştia, au nevoie atât de management cât şi de guvernanţă. Managementul şcolii reprezintă administrarea şcolii – de exemplu, implementarea cerinţelor legale, financiare şi curriculare. Relaţia dintre directorul şcolii şi elevi este ierarhică, bazată pe instruire şi ordine. Pe de altă parte, guvernanţa şcolii reflectă dinamica schimbării sociale în societatea modernă. Şcolile trebuie să interacţioneze cu diferiţi parteneri şi factori interesaţi din afara şcolii şi să facă faţă problemelor şi provocărilor care nu pot fi prevăzute. Aici, toţi membrii comunităţii şcolare, incluzând înainte de toate, elevii, au un rol important de jucat. Membrii comunităţii interacţionează, negociază şi cad la învoială, exercită presiune, iau decizii împreună. Nici un partener nu are control deplin asupra celuilalt.⁸

Bäckman şi Trafford propun patru domenii cheie pentru guvernanţa democratică a şcolii:

• guvernanţă, conducere şi responsabilitate publică;
• educaţie centrată pe valori;
• cooperare, comunicare şi implicare: competitivitate şi autodeterminarea şcolii;
• disciplina elevilor.

Bäckman and Trafford aplică trei criterii bazate pe cele trei principii de bază ale ECD/EDO promovate de Consiliul Europei pentru a măsura progresul în aceste domenii cheie:

• drepturi şi responsabilităţi;
• participare activă;
• valorizarea diversităţii.

1.3.3 Predarea democraţiei şi drepturilor omului prin guvernanţa democratică a şcolii

Bäckman and Trafford oferă un set detaliat de instrumente pentru a îndeplini sarcina de a preda şi de a trăi democraţia şi drepturile omului în întreaga şcoală. Elevii experimentează participarea democratică în şcoală, dar şcolile rămân instituţii pentru educaţie; nu sunt transformate în aşa-zise mini state deşi sunt mini societăţi.

6.Vezi Dewey J. (2007), The School and Society (Şcoala şi societatea), Cosimo, New York, p. 32.
7. Bäckman E. şi Trafford B. (2007), Democratic Governance of Schools (Guvernanţa democratică a şcolilor), Consiliul Europei, Strasbourg.
8. Ibid., p.9.